Am ajuns la sediul fundatiei, foarte devreme, ca de obicei, cu gandul de a nara, in scris, povestea Alesiei. Peste numai cateva ore, urmeaza sa ne intalnim fata in fata. Intreaga familie Truica va veni la Bucuresti, in vizita la sediul fundatiei Mereu Aproape. De ceva vreme, de cand cazul Alesiei a fost inregistrat in baza noastra de date si a fost acceptat, conform unor criterii de selectie clare, in campania VREAU SA AJUT, vorbim la telefon cu regularitate, sfatuindu-ne, sustinandu-ne, bucurandu-ne, caci avem deja  motive de bucurie.

O rugasem pe mama Alesiei sa-mi trimita cateva randuri despre Alesia, asa cum simte si traieste ea povestea de viata a fiicei sale. Era un gest exceptional, pentru ca tin foarte mult sa aflu eu insami detalii – o sumedenie – despre cazul dat si sa scriu ulterior, povestea copilului. Pun o multime de intrebari, dar capat raspunsurile pe care le doresc, raspunsuri valoroase. Surpriza: randurile scrise curat, ordonat si din inima (cu inima de mama) care ma asteptau in dimineata aceasta, in e-mail, defineau chiar povestea pe care stiam ca o voi scrie eu insami. Fara nici un cuvant in plus sau in minus.

“Numele meu este Truica Daniela, sunt din Buzau si am 28 de ani.

Pe data de 21 septembrie 2010 am aflat vestea cea mare, aceea ca urma sa avem un copil. Un copil pe care eu si sotul meu Florin ni l-am dorit foarte mult. Au urmat 9 luni de asteptare a marelui eveniment.

In fiecare luna am mers la controalele medicale si am facut toate analizele care trebuiau facute si pe care doctorul ginecolog mi le-a recomandat.

La 4 luni am facut 4D; am aflat ca puiutul nostru este, de fapt, o fetita frumoasa si sanatoasa. Atunci am vazut-o mai bine, era asa de mica si de dragalasa, dormea asa frumos cu manutele ei firave sub obrajiori; mult timp am stat si am studiat-o cu cine seamana, cum are nasucul, ochisiorii, cum doarme. Ne uitam la ea si ii vorbeam tot timpul.

In luna a sasea, am facut o mica raceala pe care am tratat-o cu ceaiuri si am luat un singur paracetamol; stiam ca nu am voie sa iau nici un medicament, deoarece ar putea sa afecteze bebelusul, asa ca am luat o singura pastila de paracetamol si am asteptat sa treaca raceala de la sine.

Au urmat inca 3 luni de asteptare.

Imi purtam burtica cu mandrie, a fost o perioada foarte frumoasa – eram foarte protejata si alintata de toti cei din jur, mai ales de sotul meu care astepta, ca si mine, cu nerabdare, sa vina pe lume Alesia Maria.

Am inceput sa cumparam, putin cate putin, hainute si tot ce ne trebuia pentru nasterea Alesiei. Zi de zi, strangeam hainutele ei la piept si ii vorbeam, spunandu-i ca abia astept sa o vad si sa o strang in brate.

La 8 luni de sarcina, in urma unui control medical si a unui ecograf am aflat ca am placenta imbatranita si ca lichidul este din ce in ce mai putin. Mi s-a recomandat sa urmez un tratament cu Actovegin si mi s-a comunicat ca nu pot sa nasc normal – riscam sa nu duc sarcina la bun sfarsit; copilul nu se mai putea hrani. Doctorul ginecolog a stabilit ca cel mai bine pentru fetita mea era ca ea sa vina pe lume mai devreme cu 2 saptamani; s-a decis sa nasc pe data de 5 mai.

M-am internat in spital, la Ramnicul Sarat, judetul Buzau, pe data de 3 mai, fiind programata pentru cezariana in data de 5 mai.

In noaptea de 3 spre 4 mai,  am pierdut lichid amniotic si in dimineata zilei de 4 mai m-au bagat de urgenta in sala de operatie, pentru cezariana. Eram foarte emotionata si asteptam cu nerabdare momentul venirii pe lume a fetitei mele.

La ora 10.05 a venit pe lume Alesia Maria avand o greutate de 2.460kg  si o inaltime de 48 de cm; a primit  scor Apgar 9.

Dupa operatie,  am fost dusa la terapie intensiva si, in felul acesta, nu am putut sa imi vad fetita. Avenit sotul meu  si mi-a spus ca a vazut-o, era foarte emotionat si el  si mi-a  aratat o fotografie a puiului nostru. Mi-a zis ca seamana cu el, e o frumusete mica si dragalasa.

A fost cea mai fericita zi din viata noastra! Cuvintele nu  pot descrie fericirea aceasta! Abia asteptam sa imi dea voie sa ma ridic din pat ca sa o vad.

A doua zi, pe data de 5 mai dimineata, pe la ora 8.30, m-au dus pe salon si am mers imediat sa o vad.

Era ora mesei, mamicile erau la alaptat. Medicul neonatolog nu mi-a dat voie sa raman in momentul acela si mi-a zis sa vin la ora 11.30.

Am vazut-o, am luat-o in barte, nu stiam cum sa o tin mai bine, sa o protejez sa nu cumva sa nu stea bine. Era asa de mica … era mai mica decat o vazusem in poza. A fost foarte frumos, am pus-o la san si am incercat sa o alaptez, eu nu aveam lapte, iar ea era prea firava ca sa poata sa ma ajute (sa genereze lactatia cu gurita ei).

Am pupat-o si am inceput sa o privesc mai bine, da, intr-adevar semana cu tatal ei, chiar imi dorisem mult sa semene cu el.

A deschis ochii si mi s-a parut ca ma priveste, avea ochii albastri si nu erau limpezi; ciudat, pentru ca la noi in familie nu este nimeni cu ochi albastri. Mi-am zis ca asa trebuie sa ii aiba copiii mici si ca se schimba ei – nu trebuie decat sa am rabdare sa mai creasca si ea un pic.

Nu am discutat cu nimeni despre ce vazusem,  pentru ca traiam cu impresia ca asa trebuie sa fie. Nu mai intrasem in contact, pana atunci, cu bebelusi atat de mici.

Stateam in salon si asteptam cu nerabdare sa vina momentul alaptarii, sa o pot vedea si sa o tin in brate. Sufeream pentru ca nu aveam lapte ca sa o pot hrani asa cum faceau celelalte mamici, dar ma incurajam si imi ziceam ca important este sa fie ea bine si sa fie sanatoasa si o sa imi vina si mie laptele, pana la urma.

Pe data de 6 mai 2011, a venit medicul ginecolog sa ma cotroleze si mi-a spus ca fetita mea are o problema la ochisiorii si ca trebuie sa vorbim cu medicul pediatru. M-am gandit si ma tot rugam sa nu fie ceva grav, imi doream sa fie ce aveam eu , un usor astigmatism care stiam ca se rezolva repede si ca nu este grav. Am fost cu inima stransa la medicul pediatru. Ne-a spus ca este o problema la ochii fetitei si ca trebuie sa mergem, imediat cum ne externeaza, la Spitalul Clinic de Oftalmologie din Bucuresti, la domnul profesor Pop Mihai. Nu ne-au spus cat de grav este; au zis ca cel mai bine este sa mergem acolo ca sa i se puna un diagnostic clar, ei neavand aparatura necesara pentru a-i efectua un examen oftalmologic complet.

Diagnosticul lor a fost Distrofie Corneana Congenitala.

 A fost foarte greu! De fiecare data cand mergeam sa o vad, o tineam in brate si ma abtineam cat puteam sa  nu plang, sa nu simta si ea durerea pe care o aveam.

 Sotul meu a inceput sa caute pe internet ce inseamna aceasta boala, cum se trateaza ce sansa de reusita are.

10 mai 2011:  am venit acasa cu fetita , am sunat si ne-am programat pentru data de 17 mai, la Spitalul de Oftalmologie din Bucuresti.

Marti, 17 mai 2011, am plecat la Bucuresti, eu, sotul meu si  fetita, cu speranta ca totul va fi bine. Ne doream sa nu fie decat o pielita mica care trebuie indepartata.

Alesia  a intrat in sala de operatie pentru consult, iar eu stateam la usa si asteptam cu nerabdare si tensiune sa iasa de acolo, sa mergem repede acasa, sa putem sa ne bucuram de ea. Pe sot nu l-au lasat sa mearga cu noi; ramasese in fata spitalului si astepta.

Dupa o jumatate de ora, a iesit o doctora si mi-a pus-o in brate, am mers la salon si acolo a venit cineva si mi-a dat diagnosticul pus de dl profesor Pop Mihai:  SCLEROCORNEE, tratamentul fiind TRANSPLANT DE CORNEE. Am intrat la profesor in cabinet si l-am intrebat ce inseamna aceasta boala, care sunt sansele de reusita, cat de repede pot sa fac aceasta operatie, daca fetita mea o sa vada  e.t.c. ?

Raspunsul a fost unul foarte dureros: Alesia Maria nu vede si nu va vedea pana cand nu o sa  faca aceasta operatie (transplant de cornee), nu mai devreme de 3 ani si atunci numai daca vom gasi un medic care se va incumeta sa o opereze; operatia nu se face la noi in tara.

A fost un soc puternic pentru noi. Nu am putut sa stam si sa asteptam si am inceput din nou cautarile pe internet. Voiam sa mai cerem parerea altor medici, asa ca am fost si la un cabinet oftalmologic tot din Bucuresti, la OFTAPRO, la doamna doctor Mihaela Dragomir, o doamna foarte draguta. Dansa  ne-a incurajat foarte mult ne-a sfatuit sa incercam mai devreme sa gasim o clinica in strainatate, sa o operam, deoarce daca trece prea mult timp, riscam sa pierdem vederea fetitei de tot. Alesia are corneea opaca la ambii ochisiori si lumina nu patrunde, asa ca ochii nu se dezvolta si isi pierd functiile cu trecerea timpului.

Doamna doctor a fost pentru noi luminita de la capatul tunelului, a fost persoana care ne-a dat o speranta, aceea ca putem sa faceam mai devreme operatia pentru a o ajuta pe Alesia sa vada lumina zilei si sa ii vada pe cei care i-au dat viata”.

Cu banii proprii (cu un efort financiar personal, dar si ajutati de cativa oameni de bine) si la recomandarea Fundatiei Mereu Aproape, familia Truica si-a dus fetita intr-o clinica italiana (Umberto Primo, Roma), pentru investigatii. I s-au recoltat celule stem, necesare regenerarii corneei. Fetele au fost consilitate, ajutate clipa de clipa, de un medic chirurg italian de origine romana, un adevarat samaritean, cum rar iti mai este dat sa gasesti in ziua de astazi! Urmeaza ca, la sfarsitul lunii septembrie, sa se intoarca in aceasta clinica pentru alte investigatii si pentru operatia in sine: transplant de cornee.

Alesia Maria mai are nevoie de  minim 5.000 Eur pentru a fi clinic sanatoasa.

Donand  2 Eur prin sms trimis la 848 (numar gratuit) in retelele VODAFONE, ORANGE SI COSMOTE,  ii daruim lui Alesiei Maria puterea de a vedea viata cu proprii ochi, oglinditi si sprijiniti de un suflet ales, curat si bun.

De asemenea, puteti dona prin Romtelecom, formand :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Sau direct, in contul Fundatiei Mereu Aproape, cu mentiunea “pentru Truica Alesia Maria” :

CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU

Salvand un copil, salvam, in fapt, LUMEA.