Publicat pe data de 12 martie 2019 în

Comuna Dimieni, Voluntari. Februarie 2019. La capătul unei străzi neasfaltate, pe partea stângă, înconjurată de nisip, diverse materiale de construcții și un gard improvizat, zăresc casa familiei Bach.
Intru în curtea mică și plină de jucării vechi, primate de la oameni cu suflet mare.
Mă întâmpină zâmbitor domnul Bach și îmi întinde mâna politicos, în timp ce îmi zâmbește.
“Alexandru sunt, bine ați venit!”, continuă el cu vocea caldă. Mă invită la un tur al casei și oriunde mă uit văd… copii.
Domnul Bach are cinci băieți pe care îi crește singur. Soția a decis să îi părăsească în urma cu aproape doi ani, considerând că este prea greu să aibă grija atâtor suflete. Aflat într-o situație disperată, Alexandru Bach a încercat să găsească soluții. “Nu mi-a trecut niciodată prin gând să îi părăsesc. Niciodată!”, povestește hotărât domnul Bach.
După o perioadă în care a stat cu chirie în niste condiții foarte dificile, cu ajutorul unor fonduri strânse prin social media, domnul Bach a reușit să cumpere un teren. A construit inițial o căsuță din OSB, care însa nu avea condițiile unei vieți nici măcar decente, nu putea fi încălzită. Ulterior, a început construcția unei case din BCA, singur: “asta am făcut toată viața, am lucrat în construcții. A fost greu însă trebuia să mă descurc!”, continuă el povestea.
În timpul în care domnul Bach îmi relata povestea vieții lui, cei cinci băieți se jucau în curte. Cel mai mic a ales o bicicletă de plastic cu roți tocite, pe care o târa, prefăcându-se că alunecă cu ușurință. Un altul a luat o trotinetă veche, albastră, și făcea slalom prin curtea aglomerată. Alți doi își închipuiau că cele două bucăți de polistiren din mâinile lor erau săbii și se jucau de zor.

Am luat și eu o bucată de polistiren și am intrat în luptă cu Alex și Cezar. M-am chinuit destul de mult să le fac față și am fost înfrântă de Alex care a strigat victorios: “Te-am învins!”, după ce mi-a “înfipt” sabia în burtă.

Ne-am mutat în fața curții, pe o grămadă de nisip. Cea mai frumoasă grămadă de nisip din lume, se pare, judecând după fericirea copiilor de a se juca acolo. Am început să strângem nisip și să facem forme, să aruncăm nisip în aer, ba chiar unul dintre baieți a făcut și îngerași. Din aceia de care facem de obicei în zăpadă.

Cinci copii veseli, zâmbitori și lipicioși. Si, mai presus de toate, ascultători.  L-am întrebat pe domnul Bach cum a reușit să crească asemenea baieți, singur: “Simplu. Cu respect, prietenie, grijă unii față de alții”.
Știu că există o grămadă de cărți în ziua de astăzi care să te ghideze înspre a fi un părinte exemplar, dar mă îndoiesc că Alexandru Bach a avut timp să fi citit măcar una. El are alt secret: “Mă comport ca și cum aș fi prietenul lor, nu un părinte rău. Eu am suferit mult când eram copil, astfel că am vrut ca ei să crească frumos, să nu repet greșelile părinților mei”.

Domnul Bach le este celor cinci copii tata și mamă. Îi hrănește, îi spală, îi culcă. Are grijă de casă, gătește, așa cum se pricepe el.
Având în minte modelul familiei tradiționale, în care mama spală, calcă și gătește iar tatăl are grija familiei din punct de vedere financiar, întreb cum este ca el să le facă pe toate: “E natural. Pentru un bărbat este la fel ca pentru o femeie să crească copii și să țină casa. Totul ține doar de cât de mult îți dorești să faci acest lucru.”
Zâmbesc. Domnul Bach vorbește cu atâta deschidere și ușurință despre viața dânsului și fericirea de a avea cinci copii sănătoși și frumoși, încât simt că lumea chiar e un loc minunat!
Mă întorc la joaca cu copiii și începem să ne întrecem la alergare. Le propun regulile jocului iar ei ascultă cuminți și cu atenție instrucțiunile. Pornim cursa și la scurt timp Andrei, puștiul de 4 ani, se împiedică și cade. Mă opresc brusc iar el zâmbește uitându-se la mine și în timp ce se ridică spune: “nu m-am lovit, că sunt baiat mare!” și continuă să alerge.

Toată joaca noastră era privită de tată, atent dar relaxat. Imi povestește că el a învățat copiii că “totul se rezolvă” și că pot să îi povestească orice. “Nu le este teamă să îmi spună orice simt, vreau să fie deschiși cu mine, găsim soluții la orice problemă.”, continuă domnul Bach.

Orele au trecut neașteptat de repede și deja începe să se întunece. Îmi iau la revedere de la familia Bach și mă bucur să aud copii rugându-mă “Să mai vii!”.
“Abia aștept să ne revedem!”, răspund eu.

Familia Bach  este parte a Campaniei noastre “Schimbă o viață”. Dacă doriți să le fiți sprijin celor cinci copilași și tatălui lor, puteți să le oferiți o donație materială sau una financiară. Doar anunțați-ne și putem sta de vorbă despre ce e mai potrivit. Ne puteți scrie pe office@fundatiamereuaproape.ro sau ne puteți da mesaj pe pagina noastră de Facebook.